Dacă mergeți să vedeți „Cântăreața cheală” (în orice versiune scenică), fără o minimă documentare prealabilă despre Eugen Ionesco, veți putea crede că este un text contemporan despre alienarea progresivă a comunicării în societatea progresistă multilateral dezvoltată. Dacă mai știți una-alta despre Ionescu, veți putea spune „vai, dar ce actuală e și în zilele noastre!”.
Iar dacă, totuși, ați mers cu documentarea până la capăt, și ați citit textul adică, trebuie să știți că, oricât de absurd ar părea, interpretarea face toți banii. Nu în sensul că piesa în sine ar fi mai puțin valoroasă, ci pentru că în ciuda indicațiilor destul de stricte ale autorului, regizorul mai întâi, iar apoi actorii au un spațiu imens de manevră.
În montarea de la Teatrul Mic, Vlad Massaci aplică o rețetă cu care nu prea are cum să dea greș. Cel puțin, nu el. În sensul că lasă textul să curgă „clasic” în ce privește jocul actorilor și intervine subtil, cu mici detalii hazlii care fac deliciul publicului, sau mai puțin subtil dar deloc strident, atunci când introduce, simbolic, tehnologia ca element de forță al scenografiei. De modificarea finalului nici nu mai amintesc. I-a ieșit atât de bine, încât cred că și Ionesco a realizat, de unde va fi fiind el acum, că așa trebuia să fie de la bun început.
Un singur lucru e bine să-l știți înainte de a merge să vedeți piesa, mai ales cei care nu sunteți obișnuiți cu piesele lui Eugen Ionesco. Avem de-a face cu o mostră de teatru absurd. Așadar, nu încercați să deslușiți sensuri adânci sau parabole în replicile care par fără noimă. Ideea e simplă și, dacă la vremea respectivă părea uluitor de avangardistă, noi avem șansa s-o comparăm cu ce trăim în realitate. Lumea se duce dracului, încet dar sigur!
Dacă regizorul are la dispoziție un întreg arsenal de mijloace pentru a prelucra potrivit propriei viziuni textul lui Ionesco, actorii, în egală măsură contributori la originalitatea reprezentației, se au doar pe ei înșiși. Ceea ce nu e însă deloc puțin! Dincolo de cuvinte, fiecare din cele 6 roluri e o provocare imensă pentru protagoniști: intonație, privire, mimică, postură, mișcare scenică, interacțiune cu partenerul. Iar provocările sunt, de regulă, adevărate muchii de cuțit. Cu cât sunt mai mari, cu atât succesul, dar și eșecul, pot fi pe măsură. În cazul de față, unul fericit, cei șase actori și regizorul au fost cu adevărat Șapte Magnifici!. Eu am văzut varianta cu Ana-Bianca Popescu (dna Smith), Ionuț Vișan (dl Smith), Oana Pușcatu (dna Martin), Andrei Brădean (dl Martin), Alexandru Voicu (Mary) și Rareș Florin Stoica (pompierul), care merită cu prisosință felicitări și aplauze, dar sunt convins că și cealaltă variantă de distribuție (fiecare rol e dublat) este la fel de spectaculoasă. Dacă nu din alt motiv, măcar pentru acela că lui Vlad Massaci nu-i plac jumătățile de măsură!
În loc de încheiere vă mai spun un singur lucru: „Cântăreța cheală” este un spectacol pe care îl veți savura minut cu minut, după care veți vrea să-l revedeți, again and again, în toate versiunile care vă vor ieși în cale. Pentru că (și) în asta constă geniul dramaturgilor nemuritori!
Detalii, program și bilete găsiți aici!